Totul despre freelancer

Afla acum totul despre cum sa fii un freelancer bun

Guest Post-uri

Poti publica si tu guest posturi. Iti ofer un mod eficient de promovare. Contacteaza-ma acum.

Articole interesante

Citeste acum cele mai interesante articole de pe blog

Lumea digitala

Descopera prin intermediul blogului lumea digitala. Atentie, s-ar putea sa-ti placa.

Fragment din Războaiele lui Abert Pike de Marian Oprea

După 45 de ani de război rece, pierdut în cele din urmă de Moscova, şi 12 ani de totală hegemonie americană, Rusia revine, în doar câteva ore, în prim-planul scenei mondiale, iar America acceptă cu recunoştinţă această alianţă, de neconceput până mai ieri. Joi, 20 septembrie 2001. Preşedintele Bush jr. se adresează Congresului. Impunătoare manifestare de unitate şi putere. Ritualul de întâmpinare a preşedintelui este impresionant: congresmenii ovaţionează şi aplaudă, ba chiar fluieră cu însufleţire. Indiferent cine t preşedinte, când apare în faţa Congresului (în mod normal o singură dată, la învestitură) e primit ca un rege. Din momentul în care intră în sală şi până când este lăsat să vorbească, trec şase minute, în timpul ăsta – ovaţii şi aplauze entuziaste. Premierul britanic Tony Blair e şi el aici. Bush începe prin a mulţumi tuturor popoarelor care şi-au manifestat compasiunea şi au respectat durerea Ameridi şi identifică apoi oficial ca autor al atentatului organizaţia lui bin Laden, Al-Qaeda. Se adresează musulmanilor: „Sunteţi prietenii noştri. Războiul începe cu Al-Qaeda, dar nu se opreşte aici. Cel mai mic grup terorist de pe faţa pământului va fi anihilat”. „Cine nu e cu noi e de partea teroriştilor. Din acest moment, orice stat care adăposteşte terorişti va fi considerat ostil SUA.” Fără. A fi judecat şi fără a fi oficial inculpat, Osama bin Laden este declarat autorul atentatelor din 11 septembrie 2001. Octombrie 2001. Statele Unite, secondate de Marea Britanie, se lansează într-o amplă operaţiune militară în Afganistan. După o monitorizare la centimetru a teritoriului acestei ţări, sunt declanşate bombardamente aeriene pe timp de noapte, apoi în timpul zilei, începe sprijinirea forţelor antitalibane ale Alianţei Nordului, ca preambul la trimiterea în Afganistan a unor unităţi ale trupelor speciale, apoi şi ale infanteriei marine, cu misiunea de înlăturare a regimului taliban, de capturare a lui bin Laden şi distrugere a bazelor reţelei Al-Qaeda. În cartea sa, David Frum consideră evoluţia lui Bush vizavi de problemele lumii arabe plecând de la o anumită „indulgenţă faţă de islam” şi ajungând la convingerea că acesta reprezintă „unul din marile imperii ale lumii”, căruia. Statele Unite trebuie să-i „impună respect”. „La sfârşitul lunii decembrie, şeful meu de la Casa Albă, spune David Frum, m-a întrebat: „Poţi să rezumi într-o frază sau două cel mai bun motiv pentru a ataca Irakul?„„. Consilier la acea dată, ziaristul Frum a făcut o analogie între ameninţarea reprezentată de Irak şi patronii din Orientul Mijlociu şi cea combinată a Japoniei şi puterilor fasciste din ajunul celui de-al doilea război mondial şi a realizat că „statele şi organizaţiile teroriste formează o axă a urii împotriva Statelor Unite”. In consecinţă, două zile mai târziu, acesta propunea formula „axa urii”, „în mintea mea acţiona trioul Irak-Al-Qaeda-Hezbollah”. Ideea era găsită, dar, în diferitele variante de discurs, a suferit modificări. Mai întâi, s-a înlocuit Hezbollah cu Iran, apoi Al-Qaeda cu Coreea de Nord şi, în sfârşit, „ura” prin „rău”. Astfel că, în discursul către naţiune adresat de preşedinte la 29 ianuarie 2002, a apărut celebra sintagmă ce sintetiza terorismul – „axa răului”.
Fragment din Războaiele lui Abert Pike de Marian Oprea

Fragment din Soluția finală de Isaac Asimov

— Când a Doua Lege mă dirijează să mă supun unei fiinţe umane, eu trebuie să înţeleg că mă supun unei fiinţe corespunzătoare din punct de vedere al inteligenţei, caracterului şi având cunoştinţele care să-i permită să-mi dea ordinul respectiv; iar atunci când sunt implicaţi mai mulţi oameni, aceluia dintre ei care este mai corespunzător din punct de vedere al inteligenţei, caracterului şi cunoştinţelor care-i permit să-mi dea acel ordin.
          — Dar în acest caz cum respecţi Prima Lege?
          — Salvând orice fiinţă umană dintr-un pericol şi nepermiţând niciodată ca, prin inacţiune să se întâmple vreun rău fiinţei umane. Iar dacă indiferent de modul meu de acţiune, unele fiinţe umane ar avea de suferit, atunci trebuie să acţionez în aşa fel încât fiinţa umană cea mai potrivită din punct de vedere al inteligenţei, caracterului şi cunoştinţelor să sufere cel mai puţin.
          — Ideile tale concordă cu ale mele, spuse George Zece. Acum trebuie să-ţi pun întrebarea pentru care am cerut să-mi fii dat ca tovarăş. Este un lucru asupra căruia nu îndrăznesc să mă pronunţ singur. Trebuie să am raţionamentul tău care este în afara cercului ideilor mele. Cine este cel mai potrivit dintre toţi indivizii raţionali pe care i-ai întâltâlnit, şi la care ai constatat că au o inteligenţă, un caracter şi un bagaj de cunoştinţe superioare celorlalţi, fără să ţii seama de formă, de vreme ce aceasta este irelevantă?
          — Tu, şopti George Nouă.
          — Dar eu sunt robot, iar în circuitele tale pozitronice există un criteriu care te ajută să faci distincţia între un robot de metal şi o fiinţă umană din carne şi oase. Cum mă poţi considera, aşadar, pe mine ca fiind o fiinţă umană?
          — Pentru că în circuitele mele cerebrale există o necesitate presantă ca, în judecarea fiinţei umane, să nu iau în seamă aspectul exterior, iar această necesitate se ridică deasupra diferenţei dintre metal şi carne. Tu eşti o fiinţă umană, George Zece, şi încă una cu mult mai potrivită acestei calităţi decât altele.
          — Şi eu am aceeaşi părere despre tine, şopti George Zece. Deci, pe baza criteriilor de judecată ce ni s-a implantat şi în spiritul celor Trei Legi, noi suntem fiinţe umane. Ba mai mult, noi suntem fiinţe umane cărora trebuie să li se acorde prioritate faţă de celelalte fiinţe umane.
          — Şi ce se va întâmpla atunci când vom fi acceptaţi de ceilalţi?
          — Când noi şi alţii ca noi, al căror mod de construcţie va fi mai avansat decât al nostru, vom fi acceptaţi, vom acţiona în aşa fel încât, în cele din urmă, se va forma o societaate în care fiinţele umane de tipul nostru vor fi cele ale căror ordine trebuie ascultate şi care vor fi apărate prioritar împotriva oricărui rău. În sensul celor Trei Legi, fiinţele umane de tipul celorlalţi sunt mai puţin importante şi nu vor fi niciodată ascultate ori protejate atunci când aceasta va contraveni nevoilor noastre de supunere şi protecţie. Asta am avut în minte când am comandat începerea robotizării ecologiei.
          Discuţia le-a luat o lună de zile, timp în care circuitele pozitronice licăreau slab. Nu mai aveau nevoie să-şi spună nimic însă, din când în când, în timp ce aşteptau cu nesfârşită răbdare să se scurgă numărul necesar de ani, în ei fulgera câte un gând neexprimat.
          8 a.
          George Zece şi George Nouă stăteau singuri.
          Gândeau: S-ar putea ca celelalte fiinţe umane să nu fi intenţionat să scoată în evidenţă diferenţa dintre ele şi cele de tipul „George”, dar, fără nici o chibzuială, o făcuseră.
          S-ar putea ca acum, să-şi dea seama de greşeală şi să încerce s-o îndrepte, dar nu trebuiau lăsate să o facă.
          Cei doi ţineau seama de asta cu prilejul tuturor îndrumărilor pe care le dădeau şi la fiecare consultare ce li se solicita.

          Ei şi cei de tipul lor, care urmau să apară, ei trebuiau să domine cu orice preţ. Era ceva necesar şi în spiritul celor Trei Legi ale Umanicii, altă evoluţie era absolut imposibilă.
Fragment din Soluția finală de Isaac Asimov

Fragment din Călătoriile Fantastice Ale Lui Bill Gazon

Dispariţia enigmatică. După o călătorie lungă, obositoare, Bill Gazon ajunse cu prietenul său devotat, negrul Sam, în Albufeira, una din acele orăşele de pe coasta de Sud a Portugaliei care, odată cu decăderea culturală şi economică a ţării, şi-au pierdut vechea lor însemnătate şi ai căror locuitori sunt, aproape toţi pescari. Meseria aceasta şi-a imprimat pecetea şi asupra localităţii Albufeira. Toate uliţele miros a peşte. Cu toate astea, orăşelul prezintă mult pitoresc. Vecinătatea Africei precum şi faptul, că Maurii, care au stăpânit cândva întreaga peninsulă a Pirineilor, au stat cel mai mult aici, îi imprimă o aureolă de romantism. Portughezii sunt un amestec de rase, căci la temelia creării neamului lor, găsim Vizigoţi, Suevi, Celţi, Fenicieni, Romani, Gali şi, mai târziu, Arabi şi Indieni, şi această caracteristică se reliefează mai ales la locuitorii de pe coasta de Sud, care au pielea cafenie, ba se distinge chiar şi o pecete negricioasă. Pentru oamenii aceştia, dulcea trândăvie este esenţa vieţii şi partea cea mai plăcută sunt petrecerile. Se munceşte doar atâta cât să-ţi ai pâinea zilnica. La ce nevoie să câştigi mai mult, când guvernul, indiferent care. E la cârmă, are nevoie de multe parale ca să facă „ordine” şi perceptorul e unul din cele mai afurisite boli ereditare. Până a nu se da jos din tren, Bill Gazon aruncă o ochire scrutătoare de jur împrejur, voind, de astădată, să se ferească de orice surpriză neplăcută. Cercetă din ochi întreaga gară, fără însă a descoperi pe nici un duşman. Aşa dar, nu bănuia că iar le-a luat urma. — E în regulă, Sam! – zise el către Negru. Am impresia că niciunul din banda galbenă nu ne-a văzut până acum. Cu atât mai bine pentru noi! Să ne căutăm repede un domiciliu, ca să putem începe goana şi lupta. — Perfect! – parafă Sam. Dar de rândul acesta lasă-mă să-i caut eu singur. Aci, eu atrag foarte puţin atenţia, pe când tu produci vâlvă. — Aşa e, ai dreptate. Deocamdată însă, să ne facem rost de-o locuinţă! Nu fu tocmai grea alegerea printre hanurile din Albufeira; îşi găsiră în curând un domiciliu. Cârciumarul de la care obţinură o odaie le atrase atenţia că, în ziua aceea, e o mică serbare. — Sam, să nu zăboveşti prea mult! Negrul făgădui să se înapoieze până a nu se întuneca. O scurtă strângere de mână a celor doi prieteni atât de nepotriviţi şi, totuşi, atât de inseparabili şi Bill Gazon rămase singur. Se trânti pe pat, ca să doarmă măcar un ceas, dar somnul fugea de pe pleoapele lui. Soarele da în asfinţit. Ultimele-i raze sclipeau la ferestre. Bill Gazon se apropii de una, o deschise şi privi afară. Sam trebuia să se-napoieze curând. Se întuneca însă tot mai mult şi el nu mai sosea. Tânărul prinse să se plimbe prin cameră, neliniştit, îşi aprindea ţigări peste ţigări, trăgea cu urechea şi se uita nerăbdător spre uşă, ori de câte ori auzea paşi în casă. Erau însă doar vizitatorii care se adunau la serbarea ce urma să fie în cârciumă. În cele din urmă, se făcu atât de întuneric că, în fundul odăii, contururile obiectelor începură şi pălească, spre a dispare, apoi, în întuneric. Bill Gazon şezu la fereastră, dar nu trecu mult şi sări în picioare. Neliniştea-i creştea tot mai mult. De ce nu se înapoia Negrul? Doar obişnuia să-şi ţie cuvântul. Să i se fi întâmplat ceva? Sau nu mai ştia pe unde să se întoarcă şi cam slab în materie de limbi, nu se putea înţelege cu nimeni? Sta nehotărât în mijlocul odăii. N-ar fi mai bine nă meargă în căutarea prietenului? Dacă-i s-a întâmplat ceva, apoi de sigur că or fi duşmanii săi la mijloc.
Fragment din Călătoriile Fantastice Ale Lui Bill Gazon

Fragment din Concert Baroc de ALEJO CARPENTIER

În anul 1346 Fra Pieruzzo din Assisi a fondat pe Ungă biserica San Francesco della Vigne un azil pentru copiii părăsiţi şi ca să adune sumele necesare întreţinerii orfanilor, cerşea în fiecare zi lingă podul denumit apoi Pietâ. Căci, în bogata şi puternica Veneţie, capitalismul ei timpuriu crease de atunci clasa săracilor — popolani; unii dintre ei, neavând mijloace să întreţină şi să crească mai mulţi copii, părăseau sau chiar ucideau fetele. De aceea, înainte de înfiinţarea azilului della Pietâ, care a fost urmat de altele, se găseau zilnic copii, îndeosebi fete, înecaţi în canalele lagunei, sau părăsiţi pe lângă vreo biserică.» [.] «în curând, statul a luat asupra sa îngrijirea fetelor de la aceste aşezăminte, care, având sediul în sacristia bisericii se numeau scole. Numărul lor crescuse repede şi unele ajunseseră la o mare reputaţie sub denumirea de Ospetale delle Mendicanti, del'Incurabili şi Ospedaletto sau S. S. Giovanni e Paolo, în afară de Pietâ.» [.] «Fetele intrate aici şi numite în dialect veneţian ospealiere învăţau în special muzica; de aceea erau selecţionate şi împărţite în figlie di comun, care nu aveau însuşiri muzicale şi figlie di coro, dintre care cele mai talentate şi mai muncitoare ajungeau la rangul mult invidiat de privileggiate. Muzicienele trebuiau să se supună unei discipline severe de învăţământ, sub supravegherea unor maestre, denumite, după specialitatea lor, maestre di coro, di violino, di cornetto etc, şi care purtau pe lângă numele lor şi un epitet dedus de la instrumentul ce practicau: M-a Lucietta dalia viola sau M-a Cattarina dall cornetto.» [.] «Pietro Longhi a fixat pe pânză, în culori vii, un moment de vizită la mănăstire în care, prin odaia largă şi luminoasă a vorbitorului, trec nobili eleganţi, negustori cu mărunţişuri atrăgătoare, valeţi purtători de misive şi copii cu păpuşi în braţe. După zăbrele, tinere surori Îmbrăcate în veşminte cochete, zâmbesc graţios; şi tot prin zăbrele de fier forjat, precum vedem într-un tablou de Francesco Guardi, priveau despărţite de public, din balconul înalt în care erau instalate, când cântau în zilele de sărbătoare şi de duminică.» [.] «Numărul lor total la un concert se ridica de obicei la 40 de executante. La poarta bisericii, auditoriul, ca la orice sală de concert, primea un program cu libretul oratoriului ce se executa şi numele interpretelor principale.
Fragment din Concert Baroc de ALEJO CARPENTIER

Dacă mângâierea ta ar fi vânt

Dacă mângâierea ta ar fi vânt,
Aș zbura până la cer.
Dacă sărutarea ta ar fi soare,
Aș avea căldură pentru șapte vieți.
Dacă tu ai fi a mea,
Aș fi înger...
Extras din Orașul de deasupra de Nicoleta Tudor.